Uneori trebuie să începi cu finalul, ca să poţi vedea per ansamblu toată situaţia. Acum seara în drumul meu spre duş, m-a întâlnit cu Brandon, unul din tinerii americani, care au venit să ajute, ca voluntar. Predă ore de dramă şi canto. De prima dată când l-am văzut mi s-a părut că are o gestică destul de feminină şi că efectiv are poziţia unui balerin. Bine, în mintea mea a fost funny, mai ales să-l tot văd cum îşi mişcă mâinile ca o fată ce vrea să explice câte chestii şi-a cumpărat la shoping şi ce mişcare scenică are. Totuşi, are o voce extraordinară şi un talent deosebit în ceea ce înseamnă dramă şi dans. A jucat în câteva din serialele pentru copii, faimoase de prin State. După primele zile de training deja mi se părea un tip de treabă. Mereu atent şi politicos şi la locul lui. Iar toate părţile sale care izbeau ochiul au dispărut. Am început să văd un om valoros, care are un comportament diferit de al meu, dar care totuşi mă făcea să observ varietatea în creaţia Sa.
La întâlnirea de dimineaţă ne-a povestit câte ceva despre viaţa lui. Despre cât de greu i-a fost la şcoală, pentru că era creştin. Câtă bătaie şi insultă a înghiţit şi cum s-a alăturat unui grup de atei şi satanişti până la urmă. A ajuns să fie exact opusul a ceea ce promova, pentru că anturajul l-a corupt. Lipsa unor prieteni care să-l accepte şi să-l iubească l-a împins pe braţe greşite. Care l-au învăţat doar lucruri groaznice. Deşi provenea din familie de creştini şi mergea în fiecare duminică la biserică, a ajuns să nu aibe nicio treabă cu Dumnezeu şi mai ales să nu mai creadă că El există.
Pentru că nici faptul că avea grupul acesta nu-l alina cu nimic, a învăţat de la una din fetele din grup, să se taie singur. Măcar aşa va simţi ceva. Şi a făcut-o.... seară de seară, adormind în lacrimi şi sângerând. În una din seri a plănuit să se sinucidă. Şi-a pregătit tot ce avea nevoie şi s-a pus pe fapte. Doar că şi-a văzut fereastra deschisă şi primul instinct a fost să meargă să o inchidă. Iar când s-a uitat afară, lumina ce venea de la lună încadra perfect nişte arbori a căror umbră forma o cruce exact în faţa geamului său.... s-a simţit copleşit de o putere şi o căldură deosebită. A stat acolo până ce a adormit. Dimineaţă a mers la biserică cu familia, dar nu putea să-şi scoată din minte imaginea crucii şi supranaturalul ce l-a cuprins. În predica din acea dimineaţă s-a vorbit mult despre credinţă, despre faptul că Dumnezeu se regăseşte în tot şi peste tot, din ceruri până-n pământ. Toate sunt din El, prin El şi pentru El. A permis pe loc Duhului Sfânt să îi părtundă inima şi a fost acaparat de dragostea Sa.
De atunci nu se mai taie, dar i-au rămas cicatricile, pe care eu le-am zărit în seara asta. Am avut cu toţii mult de muncă pentru a pregăti sala de concert şi abia noaptea târziu am reuşit să facem câte un duş. Iar el credea că nu e nimeni pe hol şi a ieşit fără tricou, doar în pantalonii de pijama. Un tânăr de 17 ani, brăzdat de cicatrici pe piept, pe spate şi pe mâini.... s-a ruşinat rău de tot şi mi-a zis că nu se aştepta să fie cineva pe hol şi că nu trebuia să iasă fără tricou. Fără să mă uit spre el, deşi erau vizibile toate, i-am zis că nu trebuie să-i fie ruşine, sunt părţi ale trecutului, dar care nu îi mai definesc viitorul. Acum, acele cicatrici sunt doar frumuseţea ce Dumnezeu o scoate din praful şi noroiul durerii. Sunt "pietre de aducere aminte" a harului care s-a scurs peste rănile sale şi le-a cusut. În urmă rămâne doar locul, restul s-a pierdut în vindecare..
A urmat cu paşi plini de emoţie momentul mult aşteptat, al concertului. Sala plină de părinţi, surori, prieteni şi mulţi căţei. Deci, cehii au o slăbiciune la ceea ce înseamnă câini, mici şi pricăjiţi. Au fost vreo 7 căţei în sală. Zeci de priviri aţintite asupra noastră, părinţi mândri de odraslele lor, care au făcut o treabă excelentă. Au cântat copiii ăştea din toţi plămânii. Trupele formate chiar din începători, parcă au prins aripi, sau i-a încurajat faptul că au avut pe cineva în public care să le facă cu mâna, dar le-a ieşit bestial de bine. Am simţit că fiecare şi-a luat inima şi a pus-o la bătaie, a luptat şi a pus osul la muncă. Din când în când îi priveam, din colţul meu de altiste şi îmi venea să pun totul pe pauză, să dau un „freeze” la tot, ca să nu plece de la mine momentul acela atât de înălţător.I-am aplaudat şi încă îi aplaud din toate "balamalele mele".
După concert am fost asaltată de îmbrăţisări pline de dragoste şi lacrimi ale copiilor. De bileţele şi scrisori, de cadouri şi zâmbete. De inimi noi, transformate de Cristos. M-am simţit atât de onorată, de binecuvântată şi iubită de Dumnezeu. Că Preasfântul nostru Tată, a luat fiinţa mea, mâna asta de praf şi pulbere şi a suflat viaţă peste ea. S-a uitat în sufletul meu de carne şi a zis că-I place şi că m-ar vrea pentru El. Mi-a oferit plăcerea de a fi „Fata Lui” la lucru, de a conduce câteva suflete spre eternitatea cu El.
Nu am experimentat niciodată o aşa putere, mişcătoare, călăuzitoare şi supranaturală cum am experimentat în toate zilele petrecute pe meleagurile acestea. Dumnezeu a apucat inimi şi le-a restaurat în Cristos. Am simţit şi văzut Cerul, căzând peste noi, norii cuprinzându-ne şi Lumina pătrunzând în fiecare colţ. Am trăit atemporal zilele astea şi ruptă de lume şi urât. M-am cufundat în Dragostea lui Dumnezeu, m-am îmbrăcat cu ea, am purtat-o şi am dat-o mai departe, la toţi şi i-a molipsit..
Nu îmi pare rău de nicio clipă, de niciun moment trăit la maxim pentru Dumnezeul meu. Am o deosebită senzaţie când mă uit la ruta muşcată de har. De la început, de când am plecat de pe o zi pe alta. Cum am ajuns atât de purtată şi oarecum "la timp". De lucrurile preţioase învăţate. De faptul că m-am văzut acea piesă potrivită pentru acest loc. De rugăciunile ascultate şi cererile împlinite. De felul în care m-a umplut Dumnezeu cu El şi gândul Său, plin de pace şi viitor cu nădejde. De faptul că oboseala trupească a fost înghiţită de revigorarea puterii Sale extraordinare, în fiecare dimineaţă, după somn de maxim 5 ore şi mişcare non stop pe timpul zilei. De ochii ce mi i-a deschis spre a vedea minunăţia creaţiei Sale, chipul şi asemănarea Sa şi de a o iubi ca pe mine însumi. Mi-a dat o dragoste fără margini pentru ea, care i-a izbit şi i-a atras spre Cruce. Acolo unde eu am fost slabă, Cristos a fost în deplina Sa putere.
Acum că totul s-a terminat, m-a năpădit epuizarea şi fericirea a ceea ce s-a întâmplat. Încă am totul proaspăt impregnat pe retină şi trăiesc aceeaşi vibraţie. Nu m-am despărţit de nimic şi Dumnezeu încă mă poartă pe aceleaşi aripi. Sunt încă în Cehia şi mă gândesc cu groază la plecare, pentru că efectiv nu-mi vine să mă duc de aici.
De fapt, azi Dumnezeu mi-a desenat o nouă diagramă, a rutei de acum încolo... harul s-a înfăşurat în jurul meu şi mi-a descoperit menirea. Ruta continuă, paşii se accelerează chiar.
Dumnezeu e muzica mea, e Mi Re La-ul meu, iar eu sunt instrumentul Său şi El a decis că acum e timpul să înceapă să-şi cânte simfonia prin mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu